Istoria BENZII DESENATE Românești 1891-2010

Răsfoind acestă "carte cu poze", citind în diagonală, atrasă mai mult sau mai puțin de câte un aspect sau altul, mai ales datorită imaginii, găsesc pentru început informaţia că designul grafic al lucrării este realizat de Ana Maria Nica și Alexandru Ciubotariu. Coperta ilustrează semnificativ cartea închisă, grafica titlului vorbind deja despre conţinut, fiecare literă a „BENZII DESENATE” fiind extrasă din mai multe titluri de benzi desenate româneşti.

Mai mult, pe cotorul cărţii  se găsește  în medalion figura eroului autohton definitoriu după părerea autorilor pentru arta pusă în discuție  şi anume Haplea, desenat de Marin Iorda (după cum aflăm la pagina 6), creat în 1924 de  Nicolae Baztaria (Moș Nae) în cadrul revistei Dimineața Copiilor, una dintre publicațiile  reprezentative pentru „vârsta de aur a benzii desenate  românești” (plasată de autori în perioada 1891-1947).

Din carte se vede că acest erou are o viață îndelungată, până cel puţin prin anii ’70 ai secolului trecut, acesta fiind, mai mult în imaginarul colectiv decât în BD,  un urmaș al lui Păcală și un precursor al lui Bulă.
Se observă că totuşi și în istoria BD există apariţii sporadice ale lui Păcală, de exemplu, în 1957 în banda desenată „Păcălici şi Tândălici”(de Ed. Arno) din Scînteia Pionierului,  în 1966 în revista Arici Pogonici (desene de Eugen Taru); de asemenea, Bulă devine câteodată erou de BD-uri realizate după 1989, de exemplu, în revista Mini-Azi menționată la pag. 201 ca publicație-supliment importantă pentru încurajarea creației originale de BD la noi (Bulă, de Marian Mirescu, Mini Azi, 1999).

În afara punerii în lumină a eroului național Haplea pe care foarte mulți dintre noi nu îl cunoșteam până acum, această carte poate fi considerată o antologie destul de bine structurată care punctează tipurile de manifestare ale BD-ului în România și caracterul stilului și subiectelor abordate în funcție de regimurile politice prin care a trecut țara.

Fiind considerată  şi la noi „cea de-a noua artă”, banda desenată românească a preluat, ca orice artă de aici, subiecte  și eroi din străinătate (oarecum deformaţi), cum ar fi Stan şi Bran, Mickey Mouse sau alte personaje Disney și deasemenea pe  Pif și pe Hercule. Spre deosebire de caracterul interacțional static al majorității personajelor preluate (printre care și Rahan, tot de la Pif Gadget), cățelul și motanul cu plasture din Franța, pe care, de data aceasta, majoritatea dintre noi îi cunoaștem, au avut un rol activ (ceea ce explică şi faptul că îi cunoaştem).

Aflăm că interacțiunea publicisticii de gen din România cu revista Pif  Gadget (publicație franţuzească de stânga) a fost constructivă în anii de deschidere spre Vest ai comunismului, revista Cutezătorii din acea vreme lansând în colaborare cu revista franţuzească „primul concurs de benzi desenate realizate de către cititori (din istoria mondială a genului)” (v.pag. 68).

Cu această ocazie a luat naştere roboţelul Minitehnicus, un alt original românesc (creat de un concurent, Marius Basta din Timişoara) şi care apărea în 1970 în BD-uri alături de Pif, fiind preluat şi de  José Cabrero Arnal (creatorul lui Pif şi al lui Hercule) care i-a definitivat forma grafică. Este interesantă anexa de la finalul cărţii (pag. 258) în care apar stenograme ale discuţiilor cu Nicolae Ceauşescu despre o eventuală revistă Minitehnicus şi cererea de înfiinţare a acesteia, care  nu a fost aprobată, după cum ne informează Dodo Niță și Alexandru Ciubotariu.

Pentru că în  Istoria despre care vorbim sunt menţionaţi şi autori de BD care au publicat/publică în străinătate, găsim la pagina 243, o bandă desenată de Mircea Arapu care a lucrat în Franţa pentru Pif (Pif vue  par Mircea Arapu, scenariu de Francois Corteggiani, 2008 ), BD-ul conţinînd de asemea un personaj asemanător (conștient, cred) lui Haplea (căruia îi apar la sfârșit dinți de vârcolac) cu care Pif şi Hercule se întâlnesc la Constanţa într-un Ev Mediu anacronic, zic eu , aluzie proabil la gradul de înapoiere  al României (?) cel puţin la capitolul BD, deşi în poveste este vorba despre une rencontre datorată unei maşini de teleportare în timp şi spaţiu.

Istoria benzii desenate românești frizează pe alocuri istoria ilustrației din publicistica românească şi de asemenea istoria animației româneşti (apar aici, de exemplu, Omulețul lui Gopo sau benzi desenate de Zahria Buzea, unele filme de animație fiind transpuse în BD). Se poate observa că BD-urile cu dialoguri în baloane de conversaţie au apărut relativ târziu, până atunci casetele desenate fiind explicate, în paralel, cu text în subsolul fiecăreia, eventual în versuri, aceste proto-BD-uri având mai mult un caracter narativ decât dramatic, nu numai prin lipsa dialogului integrat osmotic, dar și, în unele cazuri, prin modul de abordare grafică a subiectului.

Cel puțin după cum reiese din imaginile prezentate în carte (în capitolul Socialism și benzi desenate (1948-1989)), acest mod de tratare a persistat pe parcursul întregii perioade comuniste, în paralel cu forma consacrată a BD-ului în întețelesul exact (ca de exemplu, v. la pag. 70, Vacanțele unui tânăr liniștit, de. Puiu Manu,sc. Ovidiu Zotta, Cutezătorii, 1968, avându-l ca erou pe Dim Dunăreanu sau cele desenate de Burschi, v. pag.73 etc. ).

În capitolul rezervat benzii desenate contemporane sunt trecute în revistă după o structură categorială uşor eterogenă, diverse forme de apariţie a BD-urilor în publicaţii şi diverse moduri de manifestare şi expunere la public a creatorilor de BD români în perioada 1989-2010: reviste de stat, reviste şi cărţi particulare scoase la edituri particulare, ziare care au publicat /publică BD în suplimente speciale, edituri care au publicat/publică cărţi/almanahuri BD, toate acestea manifestându-se ori pe filiera (deja) tradițional-românesacă, adică în cea mai mare parte publicații pentru copii, SF-uri, povești cu eroi anonimi și umor călduț (amintind unele încă de perioada comunistă, abordări fantasy pe alocuri), ori în forme mai noi, originale.

Apoi sunt prezentate Alte reviste de benzi desenate din anii ’90 (pag. 177), creatori  de bandă  desenată analizați separat (ca, de exemplu, Jup care publică la Iaşi şi are un stil personal, urmând în acelaşi timp tradiţia BD-ului clasic consacrat), creatori de BD care lucrează în străinătate, web-comics, Salonul Internaţional al Benzii Desenate din România, „prima editură independentă de bandă desenată din România”(Milos Jovanovic) (Editura Hardcomics, v. pag.228), „prima –şi singura – revistă de informație și analiză a benzii desenate din România” (Revista Fergonaut/Argonaut, v.pag. 222) şi fanzine (fan-editori).

Ultimul termen este explicat la pagina 217, unde aflăm şi ce este un „prozin”: „un fanzin realizat profesionist, tipărit în culori; pe hârtie de calitate, cu o machetă originală”. Fiind o ignorantă în teoria BD, nu am înţeles exact dacă o carte scoasă de Hardcomics sau dacă revista Fergonaut/Argonaut sunt de fapt prozine. „Un „fanzin”(denumirea a rezultat din contracţia fanatic şi magazin) este o publicaţie neoficială, realizată de pasionaţi de science-fiction sau benzi desenate.

Tirajul acestora este mic, de la 1 la 500 de exemplare, alb-negru, de multe ori tras la xerox sau scos la imprimantă, iar colaboratorii nu sunt plătiţi pentru contribuţia lor.” Printre fanzine sunt menţionate şi comentate Ah, BD! și Otaku magazin, acesta din urmă caracterizat ca „fanzin luxos” (nici aici nu știu care este diferenţa între acesta şi un prozin).

După cum scrie istoricul Adrian Cioroianu în prefața acestei lucrări de istorie, „consumatorii de bandă desenată sunt astăzi, categoric, mult mai exigenți decât cei de acum 10-20 de ani. Stilurile autorilor de BD sunt atât de diverse încât, teoretic, consumatorul are de unde alege.”

Această evoluţie a gustului unui public, este adevărat, aici deocamdată restrâns a fost probabil pregătită printre altele de Salonul Internaţional al Benzii Desenate din România (a nu se confunda cu Salonul European de Bandă Desenată în cadrul căruia s-a lansat cartea) care a avut deja 19 ediţii, la Constanţa, Craiova, Braşov, Timişoara, Bucureşti ajungând în prezent la a douăzecea, autorii istoriei de faţă fiind implicaţi direct în organizarea acestui eveniment, prezentat aproape de finalul cărţii.

În România banda desenată nu a avut un public larg, sau cel puțin publicul larg nu a produs fani, mai ales că BD-ul românesc dinainte de ’89 cel puțin, după cum îmi dau seama din acestă Istorie, pe lângă faptul că de multe ori s-a aflat la granița ilustrației ca modalitate de expresie, s-a adresat în decursul timpului, cu câteva excepții antebelice şi cu excepţia împrumutatului Pif, mai mult copiilor şi amatorilor de umor  facil, istorie idilică, basme, și, mai ales după 1970, SF (aici cred eu că e vorba de un alt target, intelectual-tehnic care încerca să se refugieze într-o lume imaginară tolerată/neutră politic).

Mai există categoria unui public care avea/are mai multe relaţii cu străinătatea, în deosebi cu spațiul francofon şi care a gustat înainte şi după ’89 bandă desenată necenzuarată sau bandă desenată competitivă, cu feedback din partea publicului la ea în ţară. Totuşi probabil fiecare dintre noi,  mai ales cei care am trăit în oraş, putem recunoaşte multe dintre imaginile şi titlurile prezentate aici, ca amintiri din copilărie sau adolescenţă ori, mai nou, putem recunoaște artiști contemporani pe care i-am întâlnit  manifestându-se vizual în arte forme (cum ar fi Roman Tolici sau Matei Branea).

Este foarte probabil că  după ce această carte va fi citită/văzută de publicul românesc, având o bună campanie de promovare, apetența pentru benzile desenate va crește, așa cum mi se întâmplă și mie acum, dorindu-mi să parcurg în amănut, pentru început, măcar lucrarea prezentată aici la o primă vedere.

recenzie realizată de Habarnam   

599 Comments

Comments are closed.