Gili Mocanu – J.D.S. la H`art Gallery

Gili Mocanu – J.D.S. la H`art Gallery

23 Mai – 18 Septembrie 2014

Mira, ulei pe panza, 07-2012, 140x140 cm

Există un demon minunat în lumea artei: e un drac iubitor de frumos, un hedonist, un dandy impecabil, extrem de rafinat și calofil. E arbitrul eleganței. El e aliatul majorității covîrșitoare a artiștilor. Acest împielițat este un mare îndrăgostit de lume. El o modifică și-i multiplică aspectele, o face mai armonioasă, mai plăcută, îi ramifică la nesfîrșit prin imaginație realitățile. E un progresist. Este chiar elanul vital, prieten bun cu Maya, cu lumea. Ce te faci însă dacă vii spre artele plastice cu un interes filosofic? Cum să pui problema dacă tu vrei să te lamurești nu să te vrăjești. Unde cauți limpezirea? Unde-i claritatea și adevarul interior? Cum să utilizezi practica artistică în acest scop? Cu astfel de întrebări a început Gili. Și de atunci, toate lucrările sale sunt cîmpuri de luptă ale unor bătălii, căutări disperate,negocieri faustice, lamentații, nervozități, rugi sau magii riscante. Se începe prin a se face pace cu demonul dandy. Este luat ca aliat.

Armonia, justa compunere a lucrării, calibrarea cromatică devin instrumente utile în cercetarea ulterioară. Arta lui Gili nu e antiestetică. Însă esteticul nu este ultima stație.  Prima lui confruntare îi și schițează una dintre stilistici. Într-o lume a imaginilor făcute perfect cu photoshop-ul, printate impecabil cu instrumente ce pentru un artist mai vechi ar însemna magie pură, ce mai poate face artistul? În mod evident calea nu va fi una a figurativismului. Artistul va întoarce privirea către interior. Nu va mai căuta în lume ci în el însuși. Iată o primă  subminare subtilă a unui demers artistic obișnuit. Diavolul dandy iubitor de lume va fi folosit  în alt scop decît cel obișnuit. I se vor da teme interioare, exerciții de sinteză pe subiecte filosofice.

Stilistica geometrizantă are la Gili această miză: să vîneze înauntru icoane ale spiritului. Ele vor avea tot timpul un caracter generic, sintetic , dar vor păstra încă similaritatea cu lumea exterioară. Vor arăta ca niște obiecte generice, un design  pentru o idee platonică. Multe vor fi și duble. De ce? Epurarea imaginilor interioare de balastul realității este un procedeu negativ. Deși sinteza se produce și forma arată a fi un ultim pas în esențializare, culorile sunt totuși niște convenții, un mic compromis cu lumea, un os aruncat demonului dandy.

Cele două variante dintr-un dublet vor reprezenta felul lui Gili de a semnaliza că icoana interioară nu poate fi nici așa, nici așa. Astfel se păstrează un drum deschis, e o situație de tipul pescarului care prinde un pește doar pentru a-și dovedi puterea, după care eliberează prada. E o strategie de luptă deșteaptă. Peștele va reveni în cîrlig tot timpul. Stilistica geometrizantă  propune și o cercetare legată de desen. Linia dreaptă sau curbă vor fi făcute manual. Omul se va antrena în a fi un arhitect cu un singur instrument – mîna.  Deși par a fi realizate cu scule de tip riglă sau compas, ductul pictat va fi tot timpul manual. Asta introduce vitalitate în forme ce altfel ar putea rămîne seci. Tot astfel, în unele lucrări geometrice desenul introduce anumite malformații, anamorfoze implauzibile, mici aparente greșeli de perspectivă. Ele există de dragul compoziției.

Al doilea mare cîmp de bătaie deschis de Gili este ceea ce el denumește “ilustrație la panou”.  Acum demonul dandy este folosit  cel mai mult  în sensul  clasic al picturii cu pastă, cu emfază, cu … coi. Lumea este recompusă din cap în aparența ei spectaculară. Sunt peisaje mai mult sau mai puțin abstracte care prin pastă construiesc o bolboroseală peisagistică arhaică pe care o mai putem întîlni doar pe la Țuculescu în spațiul românesc. Peisajele nu sunt reale, ele sunt de niciunde, de oriunde sau din vise. Demonul dandy  e momit în a produce  o lucrare frumoasă, dar i se refuză la limită producerea unei  lumi reale.  Este o strategie și mai perfidă. Lupta cu dracul artei va continua printr-o succesiune de  capcane.

Al treilea front de război este cercetarea în jurul cuvîntului pictat, care poate fi imagine dar și sunet cu sau fără semnificație.  „Lihhil”s-ar putea numi această stilistică, un fel de protocuvînt protosemnificant. În momentul în care slova devine atom-substanță el se va numi “COCO”, adică consoană și vocală. Cuvîntul pictat va fi folosit întîi în propoziții fără sens, se va creea o limbă ce poate fi scandată dar nu înțeleasă, o gagiberibimba drăcească care va deveni mai apoi propoziție cu sens încifrată în manieră leonardescă în oglindă. Pentru a citi textul trebuie sa te uiți cu spatele la lucrare într-o oglindă ca-n mitul peșterii.

Mesajele sunt și ele negative, îndemnuri la renunțare, fatalisme schopenhauriene sau prescrieri existențiale care se minează singure.  Încet, încet, cuvîntul devine doar linie curbată-continuă, o urmă arheologică și nimic mai mult, prezența unui sens de mult uitat.  De aici pornesc două războaie și mai sumbre. Unul în care demonul-dandy este pus să studieze simetria și alta în care subiectul de studiu devine clar-obscurul. În prima confruntare Gili desenează deodată cu două mîini, uneori cu două creioane în fiecare mîină. Pe pînza mare acest lucru se produce în jurul unui ax central care e trupul artistului însuși.  Este dicteu semi-automat.  

După desen liniile devin valuri prin degradeuri de alb și negru. Efectul este acela de generare primordială a unei substanțe vii magmatice dintr-un gineceu central. E o mandală dreptunghiulară sau pătrată, niște porți ale iadului/raiului. Aici demonul dandy este păcălit în alt chip. I se refuză plăcerea culorii, e pus să deseneze fără imaginație. I se mai permite să creeze lumini și umbre pe osatura desenului. În cea de-a doua ramificație stilistică sumbră se propune un experiment și mai drastic: pictura fără subiect, fără culoare,fără desen și fără plăcere. Se va numi“Orbirea”. Demonul-dandy este torturat la maximum. E înlănțuit și pus la muncă în a produce imagini de spații multidimensionale, niște găuri negre în care lumina este captivă și se comportă nenatural. Vor ieși la iveală imagini-vîrtej ale unei matrici interioare.

Toate aceste strategii de luptă pot fi indicate însă, în momentul în care vorbim despre ele, ele au fost deja depășite și abandonate. E normal, dușmanul se obișnuiește, el oricum va învinge, fiecăruia i se va da după măsură, nu-i nicio scăpare. Există totuși o amînare prin care viața folosește arta în a lumina reprezentarea lumii. Gili folosește arta ca gimnastică interioară, exercițiile sunt uneori impuse, alteori liber alese însă scopul lor țin de hrănirea umană directă. Gili reamintește ceva uitat o vreme: se poate mînca și prepara mîncare de atelier. 

(Dan Popescu)