Cazul Albinuța

Ai mers vreodată pe marginea unei borduri? E greu să îţi ţii echilibrul. Eu asta am făcut realizând lucrarea Albinuța, mi-am asumat un risc chiar și neavând pe cineva în spatele meu care să mă sprijine (formațiune politică). Scopul? Ironizarea actualei puteri politice. 
 

Au fost multe gânduri care m-au determinat să recurg la acest gest: anumite concepții potrivit cărora "regele" este alesul lui Dumnezeu și se comportă imprimându-și propria voință supușilor sunt viziuni care corespund situației zilelor noastre? Dacă Dumnezeu a riscat să îşi piardă propria creaţie acordându-i omului libertatea de a alege, noi de ce să fim supuşi ? Nici Dumnezeu nu o să ne iubească astfel! În fiecare zi se scrie o poveste iar povestea este despre noi dar scrisă de alții. Suntem doar niște cifre într-un registru?

Dacă de fapt Sfântul Ioan Teologul avea halucinații sau poate era schizofrenic  iar ceea ce credem că i s-a revelat,  Apocalipsa, este doar o iluzie şi Judecata de Apoi nu o să mai aibă loc? Cine o să plătească atunci pentru toată nedreptatea din lume? Ce este dreptatea?  Metaforic spun: dreptatea sunt eu, dreptatea eşti tu, iar astfel se poate identifica oricine luptă împotriva atrocităților sociale, pentru triumful unei idei nobile, fără a urmări să dobândească anumite beneficii ca urmare a acțiunilor sale. Oare sunt un idealist când mă întreb: câţi mai sunt astăzi astfel?

Care este rolul artistului în societate, dacă el este pierdut în propria-i lume, pentru cine crează el atunci? Pentru oamenii unei lumi ideale? Dar această lume este imperfectă, iar în acest context artistul poate avea rolul de obserator, cel care semalează anumite nereguli. Au făcut-o și alți artiști în decursul vremurilor: Rembrand van Rijin, Francisco de Goya, George Grösz, etc. În viziunea mea, artiștii ar trebui să fie creativi asemenea lui Dumnezeu și nesupuși precum Lucifer. Îmi amintesc în acest sens niște versuri pe care le-am scris  cu ceva timp în urmă:

E trist…Mă plimb în fiecare zi printr-un spaţiu ce nu-mi aparţine: construcţii-gunoi, reclame-noroi, maşini zgomotoase, persoane kitschicioase….

Un spaţiu ostil…Creat pentru mine?

Dar cine mă întreabă dacă-mi convine?

Acestea mă fac adesea să sper,

la spaţiul meu intim: idee, mister.

Un spaţiu-refugiu, la asta am visat:

Artistul e rege şi dă legi în stat!

Despre cele întâmplate mărturisesc că, fără să anticipez, lucrarea Albinuța, realizată în tehnica fotomontajului (pentru ca mesajul să fie cât mai ușor de decriptat de către persoanele neavizate) a făcut ,,valuri”, devenind pentru scurt timp subiect de dispută la nivel național. Acest fapt nu s-a datorat laturii plastice sau inovative a acesteia, ci a unei întâmplări: conținutul satiric al lucrării la adresa actualei puteri politice l-a indignat pe domnul Răzvan Hrenoschi, reprezentant al partidului de guvernământ, şef Serviciu al Relaţii Publice din cadrul Consiliului Judeţean Timiş (locația expoziției Albina, simbol al hărniciei, eficienței și economisirii) și l-a făcut să recurgă la un gest antidemocratic cerând ca lucrarea să fie retrasă din expoziție după ce aceasta fusese selectată de către membrii juriului și  chiar fusese panotată, devenind astfel prima lucrare cenzurată în România postdecembristă. Probabil că expoziția se voia una obedientă partidului de guvernământ și băncii Albina care a lansat această temă, iar lucrarea mea reflecta o realitate de natură politico-socială care, bineânțeles a deranjat. În acest context mă întreb: ce îi este permis artistului, să realizeze niște lucrări de factură estetic-decorativă cu scop ambiental ? Lucrarea mea semnala necesitatea unei  alternative: arta ca răspuns al situației sociale.

Cazul a căpătat vizibilitate atunci când am povestit cele întâmplate unor prieteni, iar unul dintre ei, fiind jurnalist (Robert Șerban) a scris foarte obiectiv despre acest eveniment. Am fost asaltat apoi de presă (nu am știut faptul că ceea ce am vorbit la telefon cu anumite persoane o să fie considerat ca o declarație de presă, uneori scoasă din context), anumite posturi de televiziune au vrut să imi ia interviu, însă nu cred în artistul devenit vedetă prim prisma unui scandal și de aceea am ales să nu dau curs acestor provocări. Lucrarea a fost însă difuzată și comentată. Reacția celor care au provocat această situație a fost o încercare de a decredibiliza cele întâmplate, prefectul Ostaficiuc  punând faptele pe seama dorinței mele de a-mi face publicitate prin prisma acestui eveniment, totuși nu eu am fost cel care a cenurat lucrarea, sau invocând motive precum lipsa agățătorii lucrării sau faptul că lucrarea nu era semnată, după ce lucrarea fusese difuzată cu semnătura mare, în centrul lucrării (obișnuiesc să îmi semnez lucrările nu în colțul de jos, și mai ales pe personajele principale).

Odată cu nașterea conceptului de tablou ca obiect, conceptul de personalitate artistică se amplifică, artiștii devin individualități care își pantentează origianlitatea prin stil precedat de o semnătură. Nu cred că mai există astăzi artiști care să nu își semneze lucrările, ba chiar acestea sunt personalizate și inconfundabile. Iar eu sunt un artist profesionist, doctor în arte vizuale și procedez în același mod. Oricum, în ceea ce privește regulamentul referitor la selecția lucrărilor era obligatoriu a se completa o listă cu titlul și dimensiunile lucrării, precum și un cd cu imaginea lucrării. Deci toate aceste speculații nu aveau niciun fundament.

Reacțiile la acest eveniment au fost mai ales de natură politică: simpatizanții puterii m-au criticat iar cei ai opoziției m-au lăudat, însă am avut un feedback pozitiv din partea a numeroși artiști, chiar și a unor critici de artă, chiar am fost invitat să expun lucrarea într-o galerie din Timișoara.

Aș dori să închei, printr-o mărturisire: cred că noi, oameni ai artelor, nu ne-am născut doar pentru noi, și pentru a le reda oamenilor prin artă, speranța. Poate și datorită acestui motiv am mai realizat de curând o lucrare ce are conotație socială: Eu văd doar oameni care zbiară, tu ?

 Victor Gingiu